« inapoiSunteti aici :: Balaurul - S-s-s-s-sucker for a guitar hero » Sonisphere Festival 2010 - 30.Iunie.2010

Sonisphere Festival 2010 - 30.Iunie.2010 pagina 4

30 June 2010
Iata ce i-am scris lui Nelu Brandusan de la Maximum Rock, atunci cand mi-a cerut cateva randuri despre cum am perceput eu acest mare festival:

Am fost la toate cele trei zile de festival. Romexpo, Bucuresti, Romania, 25-27 iunie 2010. Mi-am luat abonament in Golden Circle ca sa pot sa ma bucur asa cum trebuie de trupele pe care am venit sa le vad. Nu intentionez sa fac o cronica, asa ca nu ma voi referi la detalii organizatorice. Voi scrie cateva cuvinte despre fiecare trupa asa cum am perceput eu showul din public. Voi evita in schimb sa emit aprecieri despre trupele romanesti (sunt amicii nostri si le-am spus lor direct dupa concerte ce am avut de spus).

Daca ar fi sa sintetizez totul in cateva cuvinte, as spune doar atat: A FOST DE VIS!

Vineri, 25 iunie:
Orphaned Land: sunet bun, show bun, muzica e pe alta strada decat ce ascult eu. Un debut reusit al unui festival reusit.
Paradise Lost: a doua intalnire a mea cu englezii, pe care-i apreciez mult. Soundul a lasat de dorit, la fel ca si ultima oara, ceea ce ma face sa cred ca atata poate sunetistul lor. Trupa in schimb a cantat foarte bine. Astept un show cu Paradise Lost dupa ce-si angajeaza un baiat mai priceput cu butoanele.
Volbeat: prea "punkish" pentru gusturile mele, dar trupa e ceas, a facut show si a incantat publicul. Frumos!
Manowar: a treia intalnire cu regii metalului. Un show mult mai la obiect (o ora), pe care l-am apreciat mai mult decat pe primele doua, care au avut solouri de bass interminabile, discursuri pe masura si pitzipoance pe scena. Categoric atractia principala a primei seri. Daca ar fi sa dau un raspuns neavizat la intrebarea "De ce nu au fost Manowar headlinerii primei seri?", as spune ca s-au ivit ceva neintelegeri la bani. Ma opresc aici cu speculatiile, dar mentionez ca supozitia mea se bazeaza pe faptul ca anul trecut am cantat cu ei si am aflat cate ceva despre cum pune Joey problema cand vine vorba de partea financiara.
Accept: a doua oara cand ii vad. De data asta fara Udo, dar cu un vocalist care-l imita la perfectie. Cel mai bun sunet al serii, completat de o interpretare perfecta, dar din pacate au avut de umplut 2 ore de program fara sa aiba atatea hituri. Imi place Accept, dar ar fi avut un impact mult mai mare daca ar fi cantat doar hiturile comprimate intr-un program de o ora.

Sambata, 26 iunie:
Anthrax: a treia oara cand ii vad, a doua oara cu Joey la voce. Anthrax rup si i-au convins si pe cei care nu-i stiau ca sunt o trupa dementa care fac un thrash metal de prima clasa. Excelent, la fel ca de fiecare data.
Megadeth: tot a treia oara. Dave a avut vocea obosita sambata, ceea ce a cerut reducerea volumelor chitarelor, in timp ce tobele si basul au ramas foarte tari. Nici lipsa de comunicare cu publicul nu ajuta. Punctul forte a fost chitaristul Chris Broderick, care e mult mai mult decat cel mai bun inlocuitor al lui Marty Friedman.
Slayer: tot a treia oara ii vad si pe ei. A fost un show super, s-a cantat excelent, a sunat excelent, Slayer au fost foarte constanti peste tot pe unde i-am vazut si rup tot in orice situatie.
Metallica: motivul pentru care am venit la festivalul asta. A patra intalnire cu The Four Horsemen a fost cu ocazia venirii The Big Four. Metallica au fixat standardul actual in materie de sound si fiecare nota a fost cristal, pe tot parcursul celor 2 ore de piese una si una. Sunt fanul lor pe viata si probabil ar trebui sa ma opresc aici, pentru ca voi fi subiectiv mereu in aprecierile despre aceasta trupa pentru care (alaturi de Iron Maiden) m-as duce oriunde sa-i vad si as plati oricat pentru un bilet. Incredibil, ca de fiecare data.

Duminica, 27 iunie:
Anathema: sunet bun, dar prea multa lumina si prea multa caldura pentru un show Anathema. S-ar fi potrivit mult mai bine intr-un club, cu lumini care sa creeze o atmosfera intima si sa evidentieze emotia pe care vor ei s-o transmita.
Stone Sour: Corey Taylor e un frontman de exceptie cu o voce de exceptie, alaturi de trupa alaturi de care nu are nici pe departe succesul lui Slipknot, dar care-i permite sa se joace cu vocea mult mai mult. Metal modern executat excelent si care a sunat foarte bine.
Alice in Chains: motivul pentru care am venit in ziua a treia. Tonuri de chitara excelente, cele doua voci care se armonizau perfect, timbrul lui William care aducea cu cel al lui Layne... Heavy, heavy, heavy, heavy, heavy, heavy, heavy, heavy! Am mentionat ca a fost heavy?
Rammstein: daca pentru mine Metallica a fost apogeul muzical al festivalului, Rammstein a fost apogeul in materie de show. Fara sa fiu un mare fan, am fost convins imediat de soundul impecabil, de precizia nemteasca a riffurilor si de efectele pirotehnice absolut remarcabile. Senzational.