Mihai Eminescu - 1 Februarie 2010

Pe 15 ianuarie s-au împlinit 160 de la naşterea "Luceafărului poeziei româneşti". Vai, ce clişeu de propoziţie! Eminescu însuşi e un clişeu.

Voiam să plec de la admiraţia şi respectul pe care o am pentru ceea ce a scris Eminescu, şi căutam stângaci, ca în liceu, o introducere pentru unul din comentariile pe care trebuia să le facem la limba romană pentru poeziile lui. Pentru mine el este "poetul nepereche" pentru că mi-a transmis ceea ce niciun alt poet român nu a reuşit, nu pentru că aşa a fost el supranumit de nişte oameni pricepuţi în a analiza scrieri. Şi voiam să ajung la ceea ce reprezintă stihurile lui azi, într-o lume în care un personaj dubios, cu şuviţe blonde, chitarist într-o trupă de heavy metal, ridică această întrebare într-un soi de blog care este citit de nişte oameni care ascultă şi ei rock şi din când în când o mai ard pe myspace, hi5, facebook sau twitter în timp ce ascultă mp3-uri pe ipod. Deja sună ciudat, nu?

Îmi aduc aminte că un alt om pentru care am avut şi am numai respect m-a întrebat dacă romantismul din poeziile lui Eminescu mai poate fi relevant în zilele noastre, dacă generaţia mea mai poate rezona la sentimentele de dragoste pură din anumite versuri ale lui. Omul era Mihai Făgărăşanu, profesorul meu de română din liceu. Am răspuns în faţa clasei că nu, nu mai poate fi relevant, pentru că lumea e alta. Ritmul vieţii e altul, oamenii sunt altfel, modul de a curta o femeie e altul (asta a sunat amuzant rău), priorităţile sunt altele, modalităţile de informare sunt altele. Şi asta era prin '96-'97, când nici nu exista internet.

Cine dracu mai ia azi o carte cu poezii de Eminescu într-o dimineaţă de weekend, s-o răsfoiască din proprie iniţiativă (fără să aibă de făcut vreun "comentariu" dat temă de către "proful de română")? Şi de ce ar mai fi nevoie de romantism când azi poţi să agăţi pe oricine pe hi5 sau mai ştiu eu pe unde? E ca în bancul ăla cu cele 2 fete şi cu moşul care le dădea bomboane în speranţa că le va agăţa: "hai fă, să mergem, că până ne fute ăsta dăm în diabet".

Eminescu a devenit un clişeu din păcate. Un individ despre care lumea ştie cu siguranţă că a scris "Luceafărul", "Scrisoarea a III-a" - aia cu "La paşa vine un arab/futut în cur şi ras în cap", şi care a murit de sifilis sau ceva, lumea îl studiază asiduu la liceu "pentru că, gen, nu e an în care să nu pice la bac măcar un subiect din el", un individ căruia politicienii îi aduc coroane de flori la mormânt iar televiziunile mai transmit nişte mici ştiri de fiecare dată când se face 15 ianuarie. Din păcate, pentru că nu cred că poporul ăsta mai are fondul genetic pentru a mai naşte un poet mai mare ca Mihai Eminescu. Nici eu nu cred că voi mai scrie despre el, dar cu siguranţă mă voi bucura de opera lui în continuare. Probabil aţi citit textul scris de mine despre Steve Vai şi aţi ănţeles cât de departe pot duce atitudinea de "fan-boy" atunci când mă pasionează cineva sau ceva. Dacă ar fi să fac o comparaţie pentru ca voi, cititorii, să înţelegeţi ce înseamnă poeziile astea pentru mine, aş spune că Steve Vai e un Eminescu al chitarei.