Driving around - 19 Mai 2009

Îmi plac maşinile. Îmi place zgomotul pe care-l scoate motorul atunci când învârt cheia în contact, mă bucură într-un fel aparte modul în care toarce lent sau răgetul pe care-l scoate când apăs pedala de acceleraţie. Îmi pare rău când trece o zi fără să conduc măcar puţin. Îmi plac formele line ale unei caroserii cu un design inspirat, scârţâitul scaunelor sau felul în care volanul se învârte sub podul palmei în timp ce roţile se îndreaptă după o curbă. Nu sunt un maniac al şoselelor şi nici vreun vitezoman.

În opinia mea, o maşină nu trebuie să aibă 400 de cai putere sau 320 kmph pe cadranul de pe bord ca să fie bestială. Mă impresionează mult mai mult stabilitatea pe şosea, nişte frâne bune şi precise, aerul distins (dar nu agresiv), confortul şi luxul (dar nu opulenţa). Şi da, partea mea feminină iese la iveală aici: contează atât forma, cât şi culoarea. Îmi plac italienele mai ales, roşii dacă se poate. Alfa Romeo 159 e un exemplu bun.

În schimb, nu îmi plac SUV-urile. Aceste hardughii dizgraţioase au ajuns să fie mijlocul de transport al copiilor de bogataşi către şcoală sau cel al piţipoancelor către cluburi. Scopul apariţiei acestor modele s-a pierdut aproape total. Văd des fete de douăzeci şi ceva de ani care îşi admiră unghiile la semafor etalându-le pe volanul unui Audi Q7. Nu-mi plac nici modelele break, ci doar cele sedan. Nu mă întrebaţi de ce, probabil că e o sechelă rămasă de la comunista şi bătrâna Dacie Break, pe care nu am suportat-o niciodată. Dacă mă gândesc mai bine, aş putea să trag o concluzie: nu-mi plac maşinile uriaşe şi nici breakurile. Deci două bile negre pentru SUV-uri: mi se pare mie, sau ele sunt de fapt nişte breakuri uriaşe ?!

Acum câţiva ani, BMW seria 5 mi se părea una dintre maşinile perfecte pentru mine. Azi ma uit însă cu oarece milă la exemplarele mărcii germane care rulează pe asfaltul plin de onduleuri şi de gropi al României. BMW seria 3 s-a cocalarizat, iar seria 5 merge ireversibil în acelaşi sens. Seria 3 e maşina etalon a purtătorilor de treninguri de firmă, cu ghiul, chelie şi şapcă dată cu cozorocul în sus. Mercedes e altă marcă nemţească devenită exponent al unei anume minorităţi. Din fericire, superbele serii 6 si 7 sunt (deocamdată) prea scumpe pentru aceste elemente posesoare de carnet de conducere. La fel Audi A6 şi A8 (oricum bizonii preferă Q7). Passatul n-a fost aşa norocos din păcate.

Italienele şi japonezele au fost ferite de invazia turco-tătară. Alfa Romeo 159 sau mai bătrânica 156 arată extraordinar pe şosea. La fel Alfa Brera sau Alfa GT. Fetele arată super la volanul unei 147. Un alt lucru bun: Toyota Corolla sau Avensis nu sunt pe placul treningarilor. Nici Mazda 6, nici Mitsubishi Lancer. Păcat că nu se mai fabrică Toyota Celica. Franţuzoaicele sunt şi ele ok, îmi plac Peugeot 406, 407, 607 şi Citroen C5.

Prieteni, haideţi cu autostrăzile alea de care se vorbeşte la fiecare buletin de ştiri !